Scrisoarea unui sufleţel către mămicuţa lui şi Doamne-Doamne…

Scrisoarea unui sufleţel către mămicuţa lui şi Doamne-Doamne…

M-am născut într-o ţară relativ mică, dar frumoasă. Unii îi spuneau Dacia, altii îi spuneau România, ba chiar Gradina Maicii Domnului. Eu nu am avut timp să o văd, dar o cred pe mami ca îmi tot promitea, în fiecare zi, că mă va duce peste tot, că mă va iubi mereu şi se va mândri mereu cu mine.

Nu ştiu de ce mă iubea atât de mult că eu eram mic şi nu făcusem nimic bun pentru ea. Am înţeles de la tati că, atunci când voi fi mai mare, va trebui să fiu un cavaler şi să îi ofer un mărtişor în luna lui Marte şi câte o floricică din când în când. Nu am apucat să-l întreb ce e aia un cavaler că el nu înţelegea bine limba mea. Deh, taticii… Mama ce mă mai înţelegea…

Uneori, făceam pe nebunul intenţionat să primesc atenţie. Imi părea rău că o trezesc din somn, dar îmi era atât de teamă de întuneric, să răman singurel… Ea mai dormea cu tati, avea cine să o păzească de bau-bau…

Intr-o zi m-am îmbolnăvit… Imi era atât de rău… Parcă bau-bau mi-ar fi dorit răul şi nu mă lăsa în pace deloc… Mai ales burtica. Am auzit cum tanti în alb ii spunea mămicuţei mele că ar fi ceva grav cu e-uri, ceva de genul e-coli. L-am mai auzit pe tati, uneori, cum îi spunea mămicuţei mele că “uite, e colea, aici, după uşă…”. O fi ce spunea tati? Nu a apucat nimeni să-mi răspundă… Imi era atât de rău că nici nu am mai intrebat…

Nu doream decât să scap de bau-bau, de e-coli, de tot ce îmi făcea rău… După câteva zile, durerea s-a oprit… Ce bine… Ura! A plecat bau-bau, am scăpat şi de el şi de e-coli!

M-am uitat după mămicuţa mea să îi spun să stea linistită că nu mă mai supără nimic, nu mă mai doare nimic!

Dar, mama mea plângea pe hol… De ce? Nu ar fi trebuit să se bucure? Si ce căutam eu pe hol? Parcă eram în pătuţul meu pe unde mai trecea câte o tanti în alb. Am început să strig, dar nu mă auzea nimeni. Am supărat pe toată lumea că mă durea burtica?

S-a supărat şi mămicuţa mea? Dar eu te iubesc mult, mami… Tu eşti mami meu care mă înţelege mereu… Nu ar trebui să te superi pe mine!

Tati plângea şi el si tot repeta pe hol: “De ce noi? De ce noi?”. Cine să-l înteleagă şi pe el?

Tati, eu sunt mic, poate când voi mai creste să te înţeleg, acum ar trebui să te bucuri că nu mai doare nimic! O sa plecăm acăsică la noi, în pătuţul meu, cu avioane deasupra…

Tanti în alb a trecut pe lângă ei şi le-a spus: “Dumnezeu să-l ierte! Imi pare rău…”.

Si atunci m-am gândit eu: Dacă tot e atât de important Doamne-Doamne de îl pomenesc atâţia, abia aştept să mă întâlnesc şi eu cu Doamne-Doamne, cum îmi povestea mămica mea, şi să-l rog să-i spună mămicuţei mele “La mulţi ani!” de 1 Martie din partea mea. Nu a spus ea mereu că eu sunt mărţişorul ei?

Eu nu am reuşit… Poate că eram prea mic, dar nu am vrut să îi fac pe mami şi pe tati să plângă… Oare cu ce am greşit?

P.S.: In viaţă, noi, adulţii, ne întrebăm, de multe ori, cu ce am gresit şi-l invocăm pe Dumnezeu fără rost, uitând să ne asumăm răspunderea pentru greşelile noastre. Ar trebui să ne întrebăm ce vină au avut atâtea sufleţele care nu au reuşit să-şi spună durerea şi să întrebe cu vorbele lor: Oare, noi, cu ce am greşit?

Mihai Florian Dumitrescu

2 Martie 2016,

Undeva prin România…