Mi-e dor de tacere, de liniste si de oameni frumosi…

Da, mi-e dor de tacere.. de nemiscarea pe care acel trecut mi-o intoarce in suflet. Nimic din acel “atunci” nu mai poate fi schimbat, totul e de gheata, nemiscat, dar atat de cald pentru propriu-mi suflet.

Da, imi e dor de acea liniste a copilariei care mi se -asterne si acum peste umeri ca o mangaiere, ca un abur, ca un suflu.

Si mi-e cumplit de dor uneori de oamenii frumosi pe care un colt de minte si un colt de suflet ii pastreaza inca, in ciuda disparitiei lor… Mi-e dor sa le-aud glasul, mi-e dor de-ntrebari precum “ce faci?”, “ce-ai mai facut?”, “unde te-au purtat pasii?” – intrebari banale altminteri, venite de la oricine altcineva de acum… Mi-e dor de-un… “ce-ti mai doreste sufletul?” sau “unde-ti mai nazuie mintea?” – urmate de-un sfat cald… Imi e dor de dascalii de atunci, pentru ca dascalii de acum au uitat sa mai fie dascali… desi nici macar nu e vina lor. Acum, dascalii nu mai au elevii pe care-i aveau cei de atunci… si oare cum ar putea exista dascalii fara invataceii lor?…

E-adevarat ca lasam in celalalt o parte din noi, e-adevarat ca lasam cate-un fragment din noi in parti diferite de timp.

E-adevarat ca nu ma asteptam sa ma reconstruiesc intr-un puzzle atat de frumos in ochii celor cu care mi-am petrecut opt ani din viata, opt ani importanti pentru formarea mea ca om…

Adriana Corbana

3 ianuarie 2015