Octavian Paler – citate 3

Octavian Paler – citate 3

“Dragostea e speranţă, şi fără speranţă lumea nu ar exista.”

 “După cum vă spuneam, eu n-am crezut niciodată că acest munte sacru e mai mult decât un munte aureolat de poveştile care ne-au încântat, cândva, copilăria. Şi totuşi, am fost descumpănit descoperind că Olimpul e un munte anost, aproape meschin, fără nimic special. Nu reuşeam să împac imaginea acelui Olimp banal cu Olimpul din mitologie, unde frumosul Ganymede, răpit de Zeus pentru a-l transforma în paharnic, le turna zeilor nectar în cupe. Şi a fost nevoie să-mi amintesc de Schliemann, ca să mă ridic deasupra decepţiei mele.”

“Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor.”

 “Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.”

 “Nu s-a zis că adevărul unui om este ceea ce el ascunde?”

 “Nu mi-e frică de Dumnezeu, ci de absenţa lui Dumnezeu.”

“Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.”

“Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.”

 “Dorul e focul în care ard speranţele, dorinţele, durerile, iar cenuşa ce rămâne reprezintă amintirile…”

 “Pustiul m-a făcut să înţeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni.”

 “A ucide nu e totuna cu a asasina. Nu orice moarte umple mâinile de sânge şi nu orice victimă poate fi pusă pe seama acelei fatalităţi tragice pe care trebuie s-o înfrunte omul de câte ori se revoltă.

“Probabil, fiecare fiinţă are temperatura ei la care moare. Sub care nu mai rezistă. Temperatura la care moare omul e mult mai coborîtă decît a şopîrlelor, dar există o limită dincolo de care ceea ce trăieşte el este mai degrabă tăcerea dintre zgomotele sticlei de coca-cola. Pentru că, din păcate, omul este destul de des o mangustă imperfectă.”

 “Oricât de frumoasă ar fi o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere.”

 “Ziua e prea scurtă, domnule, soarele prea puţin. Cerul e plin de nori, fericirea o simplă vorbă. În fine, dracul să le ia pe toate. Că zeii te pedepsesc exact cu calităţile cele mai frumoase pe care ţi le dăruiesc.”

 “Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit… Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.”

“Cum să explic, oare, de ce cred că nu poţi să iubeşti viaţa şi să rămâi nepedepsit? Sigur, aş putea spune că zeii care ne-au creat au fost sadici. Ne-au dat capacitatea de a iubi, ştiind că, astfel, vom descoperi singuri suferinţa. Dar mă îndoiesc că zeii sunt de vină.”

 Adevărata “măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin “lipsa de măsură”, dorind “fără măsură”, îndrăznind “fără măsură”, iubind “fără măsură”.

 “Eu am reuşit să am, azi, numai îndoieli şi să nu mai ridic ochii spre cer decât ca să ştiu când trebuie să iau umbrela.”

 “Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie frânturi de viaţă.”

 “Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfârşitul ei. Nimic nu te poate salva.”

 “Poate, cei care au spus cel mai mult sunt cei care au suferit cel mai mult.”

 “Defectele mele sunt principala mea calitate.”

 “Singura crimă a zeilor este omul.”

 “Până şi miracolele s-au mutat din natură în tehnică.”

 “În iubire eşti independent de timp ca şi-n copilărie.”

 “Prestigiul” de care se bucură banul a făcut din idealuri ceva desuet.

 “Şi picăturile de sânge ştiu ce înseamnă acasă.
Altfel s-ar rătăci prin corp
şi-ar uita să se întoarcă la inimă.”

“Iar păsările albe care zburau pe mare între umbrele noastre şi zei îmi amintesc că ăsta sunt şi nu altul, aceştia suntem şi nu alţii.”