Fragmente din “Naşterea Speranţei”

Bine v-am regăsit!

Azi vreau să vă ofer câteva fragmente din primul capitol au unui roman care urmează să fie publicat, “Naşterea Speranţei”, scris sub psudonimul Zia Tyvis. Vă doresc lectură plăcută!

„Ceva din mine mă îndeamnă să mă feresc de el. Dar cum pot să mă feresc din moment ce îl  întâlnesc peste tot? Biroul lui este vis-a-vis de al meu. De câte ori ridic privirea îl văd. Zâmbește natural,  degajat.  Stă relaxat și vorbește cu entuziasm cu toți colegii.” Fata îi privea pe toţi colegii cum interacţionau, la un brainstorming privind un nou proiect de arhitectură urbană. Însă cel mai mult îl privea pe el. Iar el știa că este urmărit. Inima lui jubila. Știa că va reuși  s-o facă să-și amintească tot ceea ce a uitat. Sufletul nu uită,  doar mintea uită. Dar sufletul își amintește și transmite și creierului ceea ce-și amintește.

“Am știut din prima clipă când am văzut-o că este ea. Și ea a știut, doar că nu a înțeles. Dar va înțelege. Sper doar să mă creadă.”

Cu o săptămână în urmă.

Pupilele lui s-au dilatat în semn de uimire şi recunoaştere.  Fata a ridicat ochii din pământ cu câteva fracţiuni de secundă înainte să treacă pe lângă el. Părea atât de tânără, încât arăta abia ieşită din adolescenţă. Apoi privirile lor s-au atras într-un  mod hipnotic. Ochi verzi oglindiţi în ochi căprui-arămii. Punctul zero al unei frecvenţe. Sincronizarea bătăilor a două inimi. Vibraţie. Fata care a trecu pe lângă el l-a recunoscut. Şi i-a zâmbit. Tocmai lui. Cel mai deschis şi pur zâmbet.

Ea, cu siguranţă,  nu îşi mai amintea nimic despre el. Nu aşa cum îşi  aducea el aminte de ea. Legătura dintre cei doi începu să vibreze. Acea vibraţie era drogul lui. De asta ajunsese pe Pământ. Îi fusese dor de acel sentiment unic pe care îl simţea numai când se afla printre purtătorii de suflete la fel de vechi precum lumea, dar în mod special când era în apropierea ei. Fata îi zâmbi şi îl salută. Ochi mari, calzi, plini de prietenie şi de iubire. Păr şaten, buclat, până la umeri. Ea trebuia să fie. Doar ea îi oferea acea senzaţie. Ea tresări uşor când îl atinse din greşeală, la ieşirea din bancă. Iar el rămase pe loc, pregătindu-şi strategia.

…………………………..

Miruna știa cumva că există mai mult în privirea celui pe care îl privea. Știa că exista ceva mai mult decât o simplă persoană care stă în fața ei. Știa că există o poveste nespusă și care trebuie descoperită. Dar, dacă nu a fost spusă acea poveste, este oare bine să încerce să o descopere? Sunt oare poveşti care nu trebuie spuse, care nu trebuie scoase la suprafaţă, sau poveşti care merită să fie uitate? Nu. Poveştile apar pentru ca oamenii să înveţe din ele. Nu există poveşti proaste sau poveşti bune, ci doar poveşti care transmit lecţii pe care oamenii le înţeleg sau nu, conform cu ceea ce au ei de învăţat de la viaţă. Din fiecare poveste poţi învăţa ceva.

Tensiunea din interiorul ei îi spunea să afle cât mai multe despre el. Trupul ei spunea să caute apropierea lui. De câte ori stătea lângă el simțea că prin ea curge viața. Simțea că trăiește într-un alt mod decât cel normal. Toate simțurile ei erau receptive. Doar mintea  îi spunea să stea departe. Din experienţa altora a descoperit că o astfel de atracție nu aduce prea multe lucruri bune.  Poate doar câteva, dar aduce mai multă nefericire. Și apoi singurătate. Și neliniște și neîmpăcare. Dar îi plăcea acea senzație de vibrație din interiorul ei când era aproape de el. Meditația fetei fu întreruptă de un SMS de pe telefonul mobil.  Era de la iubitul ei, de existența căruia uitase complet în ultimele două ore.”Nu uita să iei ceva de mâncare când te întorci acasă.”

…………………………………

Miruna își pregăti o cadă plină cu apă fierbinte şi turnă câteva picături de ulei de levănțică. După cincisprezece minute de stat în apa fierbinte, a început să se relaxeze.

Era una dintre metodele ei preferate de relaxare, iar uleiul de levănțică îi calma simțurile şi mintea. Miruna închise ochii. Imaginea care îi veni în minte era încă neclară, dar simțea pe cine reprezintă. Vibrația, pe care o simțea atunci când era lângă el, era prezentă.

– Cât timp crezi că vei mai putea fugi de adevăr? întrebă Darin. Cât timp mă vei mai putea evita?

Ea râse. Erau doar ei doi în întuneric şi totuşi ei erau cumva în lumină, pentru că reuşea să vadă clar fiecare detaliu  al lui Darin. Îi părea o joacă. Era genul de vis în care ştia că visează, așa că îi răspunse:

– Atât timp cât mai pot. Atât timp cât mai e nevoie. Un zâmbet larg apăru pe faţa ei.

– Văd în sfârșit încă un zâmbet autentic pe buzele tale. Mă săturasem de acele zâmbete fabricate pe care le acorzi celor de la birou. Deşi zâmbetul acela are un efect liniștitor asupra tuturor, eu știu că nu este adevărat. Așa cum știi și tu. Cât timp ai exersat în oglindă să reuşeşti să “zâmbești” de parcă chiar zâmbeşti? Fata  îi răspunse cu unul dintre zâmbetele ei exersate, să îi arate diferența. Dar el cunoştea deja acea diferenţă. Aşa cum îi zisese la cafea, atunci când zâmbea cu adevărat ea răspândea strălucire, lucru care nu se întâmpla în cazul zâmbetelor fabricate.

– Păcat că nu am şi eu gropiţe. Atunci cred că aş fi fost adorabilă şi lumea nu ar mai fi pus întrebări despre autenticitatea zâmbetelor mele.

– De ce ai vrea să fii doar adorabilă, când tu eşti perfectă? Dacă ai vedea ceea ce văd eu… Părul tău, care e şaten în lumina soarelui, are câteva şuviţe arămii, care se pierd în onduleuri cuminţi, de cele mai multe ori. Ochii tăi au o culoare deosebită de căprui, iar pe tenul alb totul e contrastant cu buzele de un roz închis, puternic…

– Perfecţiunea nu există. Mă gândeam la un moment dat că tu eşti perfect, dar acum e clar că ai probleme cu ochii.

–  Ochii mei nu au niciun fel de afecţiune. Poate doar păcatul de a vedea multe detalii. Dar oare ştii că gropiţele sunt de fapt un defect genetic? Ceea ce spune clar că nu sunt perfect. Am cel puţin un defect. Am chiar mai multe defecte, dar sper să fiu suficient de bun să trec de ele şi să nu le vezi niciodată.

– Dă-mi, te rog, un exempu de defect al tău… pentru că eu nu am văzut nimic.

– Pentru că nu ai ştiut unde să priveşti. Dar pentru a-ţi satisface curiozitatea, îţi voi spune că sunt foarte încăpăţânat şi că îmi place să am dreptate.

– Şi ţi-ai transformat defectele în calităţi… Eşti foarte critic cu munca pe care o faci şi vrei ca totul să iasă minunat, iar clientul să fie mulţumit de munca ta. Şi reuşeşti asta tocmai din cauza acelui defect, numit încăpăţânare. Iar pentru a avea dreptate cât mai des, acumulezi foarte multe informaţii. Oare cum m-am putut gândi că ai fi perfect? Miruna zâmbi uşor sarcastic, dar din toată inima. Simţea că străluceşte, aşa cum i-a zis Darin din vis şi, privindu-se, văzu cum era înconjurată de o lumină aurie, caldă şi vie.

Tremurăturile trupului ei din apa care s-a răcit o aduseră înapoi pe Miruna. Deschise ochii. Simțea că se află într-o stare ciudată. Relaxare amestecată cu încordare. Siguranță  amestecată cu nerăbdare. Melancolie și dorință. Se mustra  pentru faptul că permise gândurilor ei să-l „fabrice” pe Darin. Simţea apa rece şi simţea că e vie într-un mod în care nu a fost niciodată.  Se ridică din cadă, porni duşul pe apa caldă, iar după ce se încălzi, ieşi, apoi se şterse rapid cu un prosop. Deşi s-a simţit vinovată pentru faptul că se gândea inconştient la Darin, i-ar fi plăcut să trăiască în acel vis, cu acel bărbat care o considera perfectă.  S-a dus în bucătărie unde şi-a pregătit un ceai de lavandă, pentru  a se linişti şi a dormi mai uşor, timp în care retrăi visul acela ciudat, în care a simţit că se scufundă, şi nu că doarme şi că visează.

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.