POVESTE ÎN GARĂ

Stăteam pe o bancă în gară şi îmi aşteptam trenul. Lângă mine se aşeză un tânăr. Părea răvăşit. Ochii lui erau plini de mânie şi pumnii îi avea încleştaţi. „Oare ar fi mai bine să îl las singur?” – mă întrebam în timp ce căutam cu privirea o bancă unde să fiu eu cu gândurile mele.

La o privire mai atentă asupra tânărului mi-am dat seama că, de fapt statura lui striga că are nevoie de ajutor, doar că nu ştie cum să îl ceară. Iar dacă ar fi vrut să fie singur ar fi putut să îşi aleagă de la bun început o bancă goală. Credeam totuşi că tânărul voia să vorbească despre ceva ce îl măcina. L-am lăsat să îşi adune curajul. Trebuia să îl las pe el să înceapă povestea. La un moment dat, tânărul a răbufnit:

– La naiba cu ea viaţă! Ce rost avem pe lumea asta?

Nu am răspuns la întrebare deoarece răspunsul trebuia să vină de la el şi în plus nu îmi era adresată mie. Apoi tânărul s-a întors către mine şi m-a întrebat:

– Credeţi că omul se naşte şi trece prin toate etapele vieţii, prin toate fericirile şi necazurile, doar pentru a muri?

– Toţi suntem datori cu o moarte, i-am răspuns serios, iar pe chipul lui am citit şocul. Dar moartea nu trebuie să fie neapărat şi punctul final al vieţii. Tu crezi în ce ai spus mai devreme?

– Nu… veni răspunsul după un timp. Dar de o perioadă toate lucrurile par să îmi meargă pe dos. Noroc nici nu ştiu să fi avut vreodată, dar acum cred că am fost norocos că nu am trecut prin ghinioanele prin care trec acum. Şi mă întrebam dacă ăsta nu e un semn că viaţa mea ar trebui să se încheie aici, zise tânărul cu vocea ruşinată.

– Toată dimineaţa a plouat. Crezi că soarele s-a gândit că ar fi timpul să renunţe? Uite, acum ne încălzeşte cu razele lui. Universul şi natura ştiu că toate au un scop în viaţa noastră. Natura moare şi renaşte. Soarele nu răsare doar pentru a apune şi nu apune doar pentru a răsări din nou, ci pentru că asta face el, fără să se întrebe de ce. Iar oamenii au necazuri doar pentru a trece peste ele şi a deveni mai puternici.

– Cred că sunteţi un optimist convins…

– Nu sunt optimist, vorbesc doar din experienţă. Şi eu am trecut prin multe necazuri şi în acele momente mi se părea că nu mai există nicio urmă de speranţă. Dar pentru a ajunge la experienţele minunate pe care le-am trăit trebuia mai întâi să trec şi prin tipul opus de experienţe. Doar pentru a mă putea bucura pe deplin.

– Ce credeţi că este viaţa? M-a întrebat serios.

– Unii ar spune că este un tren cu opriri în foarte multe gări, am râs eu în sinea mea de analogia ce mi-a venit în minte. Poate chiar acum trebuie să pleci din acestă gară cu trenul vieţii tale ce te va duce într-o aventură. Şi tot trenul vieţii tale te-a lăsat în această gară, chiar aici lângă mine. Însă, în mintea mea văd viaţa reprezentată ca o pânză de paianjen.

Tânărul strâmbă din nas şi se prefăcu că şterge nişte fire invizibile de praf de pe  geaca sa.

– Într-adevăr, acum nu mai pot spune că sunteţi optimist. Pânzele de paianjen sunt macabre, afirmă tânarul în timp ce ochii lui puneau zeci de întrebări cărora nu le puteam răspunde tot prin priviri.

– Să îţi explic cum văd eu această pânză. Firele sunt colorate. Păianjenul ţese pânza. Să zicem că pânza este destinul nostru dat de Dumnezeu, sau de planete sau de zei, sau de Univers, depinde de credinţele fiecărui om. Noi suntem legaţi, prinşi de această pânză, dar avem libertatea de a ne colora iţele în timp ce trecem pe ele.

– Dar e absurd, mă întrerupse tânărul. Păianjenul îşi ţese singur plasa pentru a se hrăni. Noi de ce nu ne ţesem singuri această plasă?

– Pentru că noi, oamenii, nu suntem înzestraţi cu o asemenea putere. Noi suntem cei care se lipesc de plasă, de destinul nostru, la naşterea în această lume. Apoi, funcţie de fiecare decizie alegem un anumit fir al plasei. Unele fire sunt pline de praf şi mizerii, iar noi tebuie să le curăţăm. Pentru a le curăţa trebuie să le străbatem de la un capăt la altul. Iar în funcţie de amintirile noastre despre acea decizie, modul de rezolvare, sentimente şi tot ce ai investit în acel drum, firul primeşte o culoare. Sunt iţe scurte, colorate în culori vii şi calde, sunt fire ce aşteaptă să fie colorate. Şi există binenţeles firul pe care te afli chiar acum. Poate acum te afli la o intersecţie şi trebuie să îţi alegi un alt fir. Ce culoare laşi în urma ta acum?

Deşi a ascultat atent şi interesat, chipul lui cerea şi mai multe informaţii şi răspunsuri. Din păcate trenul meu a fost deja anunţat şi urma să intre în gară.

M-am ridicat alene, căutându-mi biletul şi ridicându-mi bagajul. L-am fixat cu privirea pe tânăr:

– Ce culori are pânza ta până acum? Cu ce culori vrei să o colorezi până la sfârşitul vieţii? Tânărul nu a răspuns, doar m-a privit tăcut.

M-am îndreptat spre peron. Trenul era deja oprit. Am urcat şi am privit spre banca pe care am stat. Trenul a început să se pună în mişcare.

Un tânăr alergă după tren şi strigă:

– Vreau să fie cele mai încântătoare culori! Mulţumesc!

Zia Tyvis

You may also like...

1 Response

Dă-i un răspuns lui Mihai Florian Dumitrescu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.