Iubirea e oarbă…

septembrie 27, 2015

Dragostea e oarba

Iubirea e oarbă

M-am născut nevăzător… Şi totuşi am “văzut” atâtea încât am obosit… Am obosit de atâta rautate şi indiferenţă. M-a întrebat un copil într-o zi cum e să nu vezi. I-am răspuns că şi eu văd, văd simţind. Văd iubirea simţind-o, văd durerea simţind-o, văd frumuseţea simţind-o, văd oamenii simţindu-i… Îi simt când sunt răi, îi simt când sunt buni, îi simt calzi sau reci, indiferenţi… Deci, îi văd. Îi simt când se iubesc sau când se urăsc, când sunt uniţi, când sunt… oameni. Simt soarele. Deci, îl văd. Simt marea, o aud. Deci, o văd…

Da… Şi eu aş fi vrut să nu mă fi născut aşa… Cine îşi doreşte aşa ceva? Am învăţat să lupt între timp, să trăiesc cu cele bune şi cu cele rele aşa cum şi alţii cu alte probleme trăiesc. Oricum, îmi este greu să ştiu cum e să vezi cu adevărat, numai cu ochii. Poate că e mai bine că nu am pierdut nimic în fond, e ceva ce nu am avut încă de la inceput…

Acum eu te întreb pe tine, cititorule: tu poţi vedea cu auzul, mirosul şi cu o simplă atingere? Într-un fel, nici tu nu ai ceea ce am eu, nici tu nu poţi simţi şi “vedea” ceea ce văd eu.

Dragostea e oarba

Da, e adevărat că mi-e greu uneori. Pentru că în iubirea dintre oameni se ţine cont şi de defecte şi abia atunci realizez cu durere că eu nu “văd” ca şi alţii… Mi s-a spus de când eram mic că în iubire totul e mai frumos. Am crescut cu ideea asta până când m-am îndrăgostit prima dată şi am realizat că în iubire nu e totul frumos. Poate că iubirea este înţeleasă diferit la anumite vârste, iar prima iubire lasă răni adânci, mai ales dacă nu eşti pregătit. De fapt, cum să te pregăteşti pentru aşa ceva şi cine să te pregătească?

Da, ştiu, între oameni ar trebui să fie mereu iubire… Şi eu am avut nevoie de multe ori de ea ca de aer, să respir iubire…

Primei mele iubiri îi spuneam Lumina. Lumina ochilor mei… Ştiu, o să spuneţi că e un nume neobişnuit. Aşa e. De fapt, o cheamă Luminiţa, dar mie aşa îmi plăcea să-i spun: Lumina. Pentru că îi simţeam căldura sufletului, parcă mi se lumina întreaga simţire.  Auzeam versul vocii ei care-mi mângâia timpanele ca o simfonie a iubirii… Simfonia tuturor simţurilor mele care vibrau la unison într-un poem…

Şi Lumina mea s-a căsătorit într-o zi… Şi s-a dus Lumina mea atât de departe… A rămas doar tăcerea…

Dragostea e oarba

Am uitat să-i spun cât de mult o iubesc. Poate că nici nu am avut curaj… Pentru că în iubire îţi trebuie şi curaj, poate şi o doză de nebunie, speranţă… Speranţă am avut, dar mi-a lipsit nebunia… Am încercat mereu să fiu prea “normal” deşi mi s-a spus că nu sunt pentru că… nu “văd”…

Nu văd aşa cum vezi tu, cititorule, iar asta o să mă urmărească toată viaţa până când… Până când ne vom stinge cu toţii cu speranţa să ne revedem cât mai “normali”…

Şi, în final, sper ca doar iubirea să rămână oarbă…

O altă poveste între poveşti, o altă trăire între trăiri…

Mihai Florian Dumitrescu

27 septembrie 2015

1 Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Previous Post
«

Flag Counter