cum-i-am-dat-o-lectie-1

La un pahar de vorbă: Cum i-am dat o lecţie, fără să vreau, directorului Dinu Constantin. De ce trăiesc eu, în ciuda sinistrului doctor Zaharia?

 

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu recunosc că nu am fost un elev de nota 10 la limba română. Mă mulţumeam să obţin nota 9, dar eram foarte bun la anumite subiecte. În rest, mă plictiseam în privinţa altora. Nici nu prea am dorit mereu nota zece la limba română, învăţam din respect faţă de profesori.

Când eram şi eu licean, am suferit un accident groaznic, în urma căruia un aşa zis doctor, Zaharia “Nebunul” din Spitalul Judeţean de Urgenţă din Ploieşti, dorea să mă declare mort deşi chiar eu îmi comunicam datele personale asistentei şi persoanelor care mai erau la Urgenţe. “Stimabilul” doctor Zaharia, căruia i se spunea şi “Nebunul” şi era dispreţuit de către colegii lui din Bucureşti, era ocupat cu anatomia unei asistente în loc să se uite la mine să vadă ce am. Aşa l-a găsit tatăl meu, studiind “anatomia” asistentei, când s-a dus peste individ în cabinet, nervos că nu venea deloc să-şi facă datoria, iar eu eram accidentat destul de grav. Am aflat, mai târziu, că era un obicei şi că era un individ care nu avea ce căuta alături de personalul medical din orice spital respectabil. E scuzabil având în vedere că Spitalul Judeţean de Urgenţe din Ploieşti a fost numit şi Spitalul Groazei, ulterior, şi nu a fost niciodată un spital respectabil.

cum-i-am-dat-o-lectie-2

Am fost operat, în cele din urmă, în Bucureşti, de urgenţă şi se pare că sunt viu. Evident, nu datorită acestui individ, Zaharia “Nebunul”. Eu i-aş fi spus “Golanul”, “Afemeiatul”, “Dr. Groapă”. Tot mai târziu, am văzut, cu stupoare, cum, în urma unui alt deces, mediatizat în presa locală, din cauza sinistrului doctor Zaharia, a sărit să-l apere un aşa zis ziarist, directorul de atunci al Antenei 1 Ploieşti, Visarion Marius, “prietenul” lui Dragoş Pătraru (“prietenii ştiu de ce”…). Despre Visarion Maius nu mă obosesc să scriu ceva acum că a spus şi a scris destule, de-a lungul timpului, “prietenul” lui, Dragoş Pătraru, şi tind să-l cred în totalitate, deşi nu am fost plătit de Şoroş (mare “prostie” din partea mea să nu-l las pe nenea Soroş să mă plătească…). Precizez faptul că, niciodată, nu m-a ajutat cu ceva Dragoş Pătraru.

Aşa că, o perioadă, m-am deplasat într-un cărucior la Colegiul Economic ca să nu rămân în urmă cu notele, tezele de recuperat, etc. A fost o perioadă atât de grea încât şi acum simt durerea când îmi aduc aminte. Atunci am descoperit cât de ipocriţi sunt toţi: vecini, foşti colegi, ziarişti, politicieni, rude… Tuturor le ieşea cre(ş)tinismul pe nas, eram sursa de inspiraţie pentru Kafka…

cum-i-am-dat-o-lectie-3

Am învăţat pentru tezele de recuperat printre calmante, pe un pat de spital, cu dureri groaznice la coloana vertebrală şi cu o tristeţe profundă. Nu puteam rămâne codaş, intrasem între primii 3 la examenul de admitere, totuşi… Ca de obicei, noţiunile de matematică m-au avantajat. (Pot să mă laud că am făcut matematica cu soţii Negrilă.)

Aflasem şi o veste proastă: fosta mea dirigintă, Georgeta Saraiev, decedase cu puţin timp înainte de accidentul meu şi întrebase de mine. O vizitasem cu câteva zile înainte şi nu era prea bine, după care am plecat la ţară cu sora mea mai mică ca să renoveze părinţii apartamentul.

Printre atâtea veşti proaste, ipocrizie în jurul meu, doctori care visau DOAR la bani şi la fustele asistentelor (de fapt, la ce era sub fuste, halate), aveam să dau de alt personaj sinistru: noul director al Colegiului, Dinu Constantin, adus de la nu ştiu ce şcoală din Vest sau cartierul Malu Roşu, şi impus de către Inspectoratul (neo)comunist (eram într-o aşa zisă democraţie, la fel cum e şi astăzi) director la noi.

cum-i-am-dat-o-lectie-4

A început omul cu pretenţii de tip bolşevic, evident. În primul rând, să ne tundem la un deget. Nu aveam păr pe deget sau nu atât de mult încât să fie nevoie să-l tundem. Părul din cap NU trebuia să fie mai mare de un deget mic grosime. Eu am fost mereu rebel şi am avut părul de mai multe degete grosime, dar nu atât de lung încât să pot să-mi fac codiţă în spate. Nu conta inteligenţa, conta mărimea… părului! (nu vă gândiţi la altă mărime!) Mă şi vedeam ras în cap când am auzit! Democraţie, “cică”!

A doua trăsnaie care a lovit în plin în mine: pentru clasa mea a mutat sala la etaj!!! Şi nu a dorit să o schimbe decât după un scandal monstru pe holurile Colegiului şi în faţa sălii! A spus că aşa a trasat el graficul, aşa rămâne, pe el nu-l interesa cum ajung eu sus! Eu am rămas fără replică cât de nesimţit putea fi acest individ care nu preda nimic, dar avea un tupeu fără margini deşi era nou venit în colegiu!

Din fericire pentru mine, fostul meu diriginte, Constantin  Georgescu, numit şi “Balaurul”, fost director în Colegiu pe vremea când erau ghivece cu flori peste tot, a sărit ca ars şi a răbufnit rău de tot deşi erau ore (noi aveam oră cu dânsul) şi a repetat răspicat că nu se mută nicăieri, că rămâne unde este, că dânsul refuză să-şi bată joc de mine pentru un grafic tâmpit!

Ştiţi cum a crescut inima în mine? Uitasem de dureri, de faptul că aveam corset să nu se deplaseze nimic, de placa de metal din mine, de vremea urâtă de afară, de absolut tot ce era negru sau gri în jurul meu.

cum-i-am-dat-o-lectie-5

Era vorba despre mine şi exista un OM care mă apăra pentru simplul fapt că m-a respectat pentru dorinţa mea de a NU renunţa deşi eram foarte grav şi îmi riscam mult sănătatea, dorind să nu rămân în urmă (eu trebuia să trec printr-o perioadă lungă de recuperare, dar eram învăţat să nu rămân în urmă…).

Mi-am amintit atunci cum a vorbit, cu mama, despre mine, dirigintele meu, Constantin Georgescu: “Cine s-a accidentat? Baiatul acela cu părul mai lung care-şi dădea părul aşa frumos pe spate?”. Menţionez faptul că şi dânsul avea o regulă cu lungimea părului atunci când a fost directorul colegiului, dar mie mi-a spus mereu frumos, pe ocolite. I se spunea “Balaurul” tocmai pentru că era destul de strict uneori, recunosc. Pentru mine nu era deranjant având în vedere că, de când eram mic, părinţii mi-au stabilit o sarcină strictă: să am mereu grijă de sora mea. Mie mi-a plăcut că ÎI APRECIA PE CEI CARE ÎNVĂŢAU! Pentru acest lucru, tot respectul! Nu primeai note mari că aveai tu rude cu funcţii! Învaţai sau nu, aceea era nota! Scurt, fără negocieri!

În schimb, la orele de geografie făcute cu noul director, Dinu Constantin, acesta ne povestea că îi trebuie 5-10 bucăţi de săpun să facă baie o singură dată, că e “suprafaţa mare de acoperit”! A devenit obositor când a repetat asta de vreo 10-15 ori, la date diferite! Şi mai avea alte poveşti “horror”… Înţelegeţi acum de ce, atât eu, cât şi alţii, am avut cele mai mici note de la bacalaureat tocmai la geografie? De greaţa lui nu învăţam! Deşi trebuia să mă duc la olimpiada de geografie în clasa a VIII-a! Am refuzat atunci că nu era nici o miză importantă şi doream să intru între primii la liceu. Îmi pare rău, am fost practic.

Eu vorbesc de învăţat din manual, nu ceea ce ne “preda” acesta: poveşti din o mie şi una de… spurcăciuni!

cum-i-am-dat-o-lectie-6

Evident că nu e de mirare că a rămas restant acest director cu o notă de zece pentru mine. La una dintre ore, a adresat o întrebare destul de logică, care ţinea şi de cunoştinţele generale, şi a promis că va da nota zece celui care va răspunde. Am fost SINGURUL care s-a oferit, singurul care a răspuns şi singurul faţă de care acest aşa zis professor nu s-a ţinut de cuvânt! Judecaţi voi acest sistem de “învăţământ”, “etica profesională”!

În fine, povestea cu etajul nu a mai contat sau cu nota uitată şi am ajuns să dăm cu toţii examenele de bacalaureat mai târziu. Să vedem cu toţii ce note aveau să ia cele 2-3 protejate ale directorului Dinu Constantin, care făceau meditaţii în particular şi luau note mari, evident, şi ce note urma să primesc eu…

La matematică, ca de obicei, peste 9 (9,75), ratând, dintr-o neatenţie, din nou nota zece, iar la limba română am luat la oral… cea mai “curată” notă de zece, fiind primul din Colegiu, conform laudelor celor două d-ne / d-re profesoare (tinere şi frumoase, drăguţe, atente, educate şi… mă opresc aici să nu creadă cineva că mă îndrăgostisem… sau eram?), una dintre ele fiind din Colegiul Caragiale.

cum-i-am-dat-o-lectie-7

Ce subiecte am avut? Mihai Eminescu şi cronicarii. Trebuia să fiu fraier să ratez şansa de a lua primul zece “curat”, bine-meritat! Nu numai atât! Am fost primul din Colegiu pentru că, anterior, în loc să-mi fac notiţe cu privire la subiectele mele, am răspuns la subiectele celor două colege care erau înaintea mea pentru că ele se încurcaseră, eu eram în faţă în sală, chiar lângă catedră, şi s-a uitat atât de drăguţ la mine una dintre profesoare că… am răspuns eu. După ce am susţinut şi subiectele mele, am rămas să mai răspund şi pentru următoarea colegă doar pentru că… nu am ieşit repede din sala de examen.

Ambele profesoare mi-au spus că aveam nota zece până să susţin subiectele mele. Cum m-am simţit? APRECIAT! Nu aş fi ieşit din sala de examen! Încă o dată mă apreciau mai mult “străinii”! Nimic nou sub soare… Recunosc că nu am fost mereu de nota zece la limba română şi nu era nota mea obişnuită, dar am fost foarte pregătit, învăţasem destul încât să pot aborda cam orice subiect, am dat de două persoane care au fost drăguţe şi au avut răbdare cu mine şi am prins o zi de milioane!

La următorul examen, cel de geografie, în timp ce scriam la materia pe care am dispreţuit-o atunci, din vina exclusivă a celui care trebuia să o predea, tovarăşul Dinu Constantin, am fost deranjaţi de către…  Dinu Constantin! Ce dorea? SĂ MĂ FELICITE CĂ AU VORBIT CELE DOUĂ D-NE / D-RE DESPRE MINE O ORĂ ÎNTREAGĂ, LĂUDÂNDU-MĂ CĂ AM FOST CEL MAI BUN DIN COLEGIU! Am simţit o bucurie atât de intensă încât spălase pentru o zi ipocrizia şi răutatea celor care credeau că o să mă vadă decedat, îngenuncheat, restant!!! Dar, am afişat o răceală atât de mare, dublată de un refuz de a răspunde într-un fel, încât a simţit-o tovarăşul prin toate venele şi s-a retras nesatisfăcut din sala de examen, spre uimirea celor doi profesori din sală!

Reuşisem de unul singur, nu cu sprijnul tovarăşului, şi eram apreciat de persoane străine, dar şi de către dirigintele meu care a rânjit satisfăcut când a aflat cum mă descurcasem, de către d-na profesor de fizică care m-a felicitat sincer pe hol şi căreia i-am zâmbit atât de frumos… Dirigintele nu mai predă, îi pot trece numele liniştit, cu restul am o reticenţă ştiind ce sistem jegos avem…

Oamenii m-au făcut mereu să mă simt OM, iar leprele să fiu rece!

cum-i-am-dat-o-lectie-8

Când eram în facultate, m-am întâlnit la service-ul auto cu acelaşi director care m-a salutat şi i-am răspuns cu un salut discret, rece, distant.

Sper că i-am dat o lecţie, că i-am oferit un duş rece acestei persoane fără empatie, fără educaţie. Sper că a învaţat că nu pot trece mereu primii cei promovaţi din spate de către sistemul (neo)comunist!

Ştiţi câţi m-au salutat, între timp, doar din teama de a nu ajunge eu pe undeva şi să le trimit câte un şut bine-meritat?

De aici trag o singură concluzie: disperarea unor foste cadre de partid de a îi opri pe cei care au învăţat, pe cei care şi-au luat nota corect, să ajungă prin posturi importante…

E mai bine cu Veorica…

Hai să fim bine, fiecare cu ale lui! Trăiască și-nflorească… pentru restul umbrelor!

 

 

21 iulie 2018

Mihai Florian Dumitrescu

Într-o țară plină de cre(ș)tini…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Flag Counter